sâmbătă, octombrie 1, 2022

Tăierea nodului ucrainean

Must Read

Prof. dr. Adrian Severin

Tăierea nodului ucrainean

Până acum am putut distinge între „războiul spectacol” din Ucraina și „războiul real” din Ucraina. Cel dintâi l-a făcut tot mai crud pe cel din urmă și mai ales, întunecând rațiunea ori împingându-ne să raționăm într-o lume paralelă cu realitatea, a îngreunat conceperea unor condiții de pace. Este vremea să se treacă la configurarea bazelor păcii, realizând sinteza între situația de fapt (definită din perspectiva evoluțiilor istorice), principiile de drept internațional și interesele geopolitice ale părților implicate (direct sau indirect) în conflict.

Până în prezent, înțelegând că integritatea teritorială a Ucrainei în granițele sovietice trasate fără aplicarea principiului majorității naționale, ci potrivit concepției geopolitice, geoeconomice, constituționale și administrative a URSS, nu mai poate fi susținută, mai mulți lideri importanți ai Occidentului euro-atlantic au sugerat că negociatorii kieveni vor trebui să facă unele concesii teritoriale. Liderii la care ne referim și consilierii lor înțeleg, evident, ce trebuie făcut, dar doresc ca aceasta să se facă cu mâna guvernului ucrainean. Ceea ce devine tot mai problematic în condițiile rătăcirii opiniei publice sub lucrarea propagandei de război.

Când Occidentul (inclusiv SUA) spune că depinde doar de Ucraina cât teritoriu va ceda, el spune că fără asemenea cedări pacea nu este posibilă și că cedările vor fi cu atât mai mari cu cât ucrainenii vor dori să ducă războiul mai mult. Este cinic, mai ales după ce ai încurajat Ucraina să meargă la război, dar cine a spus că cinismul marilor puteri nu caracterizează relațiile internaționale? El este, fără îndoială imoral, dar este real, iar acum numai realitatea și realismul contează.

Iată de ce se cade aducerea de urgență în spațiul public a compromisurilor juste, fezabile și durabile necesare pentru a restabili pacea în Europa, înainte de a deveni prea târziu spre a mai opri saltul în prăpastie nu doar al Ucrainei, ci al civilizației europene și occidentale.

Președintele Zelenski și colegii săi repetă mereu că Ucraina luptă pentru apărarea securității și valorilor occidentale. Cu privire la valori, aceasta este o simplă formulă retorică atât timp cât statul ucrainean este departe de a se întemeia și funcționa după modelul occidental, tradițiile sale de gândire și viață fiind sensibil diferite. În contextul actual, principalul dușman al valorilor euro-atlantice se dovedesc a fi puterile euro-atlantice înseși. Cu privire la securitate, însă, Ucraina poate aduce un mare serviciu Occidentului; dar nu perseverând în război, ci negociind pacea de o manieră rațională și pozitivă.

În ceea ce îl privește, lucrul cel mai adecvat, mai profitabil și mai uman pe care l-ar putea face Occidentul euro-atlantic pentru Ucraina și ucraineni este acela de a asigura cadrul politic necesar unor negocieri de pace. Un asemenea cadru impune fie participarea directă a SUA / NATO și UE în procesul negocierilor ruso-ucrainene, care astfel s-ar transforma din negocieri bilaterale în negocieri multilaterale, rezultând un tratat de pace multilateral, fie organizarea unor negocieri distincte ruso-americane ori ruso-euro-americane care să se desfășoare în conjuncție cu cele ruso-ucrainene. Astfel pachetul înțelegerilor (incluzând compensații și garanții) ar fi extins, permițând depășirea obstacolelor care luate separat ar fi greu ocolit. Când negocierea unei singure controverse nu reușește, adesea negocierea în pachet a mai multor controverse se dovedește soluția salvatoare.

Înainte de orice altceva, negocierile trebuie să stabilească principiile autodeterminării statului ucrainean post-sovietic, precum și celei a minorităților / comunităților etno-culturale trăitoare pe teritoriul moștenit de la URSS, respectiv pe teritoriul foste Republici Sovietice Socialiste Ucrainene.

Principiul fundamental trebuie să fie același cu cel aplicabil tuturor statelor europene care s-au desprins din diferite imperii: principiul naționalităților. În ceea ce privește minoritățile naționale, trebuie distins între minoritățile trăitoare pe teritoriul Ucrainei atunci când națiunea ucraineană s-a format, și cele care trăiesc pe teritoriile lor istorice anexate Ucrainei de către puterea centrală a fostului Imperiu sovietic.

Cu privire la problema teritorială, care stă în mintea tuturor, nu trebuie vorbit despre „cedarea de teritorii”. Orice cedare poate avea loc doar sub imperiul forței și de aceea nu are cum fi durabilă. Autodeterminarea, cu sau fără secesiune, este cu totul altceva. Aceasta este un drept care tocmai se opune forței oarbe; un drept care cere protecția forței.

Odată aceste principii convenite se poate admite recunoașterea referendumului din 2014 privind autodeterminarea Crimeii și unirea cu Rusia, precum și recunoașterea dreptului la secesiune a regiunilor Donețk și Luhansk în frontierele lor administrative stabilite în Ucraina anterior „autodeterminării” acestora în 2014. După acest război și după experiențele trecute, un Minsk 3 este exclus. (Acordurile de la Minsk au fost concepute pentru a evita războiul, iar nu pentru a îl opri. Sponsorizate de nevolnicele puteri europene – Germania și Franța – aceste acorduri au fost sabotate de naționaliștii ucraineni, încurajați de America; despre care s-a crezut că poate fi lăsată pe afară. A reveni la soluțiile de la Minsk după izbucnirea războiului din Ucraina înseamnă a ne duce în zona lui „prea puțin, prea târziu”.)

Alternativ, vechile frontiere administrative ale regiunilor Donețk și Luhansk din cadrul Ucrainei, existente înainte de 2014, pot fi retrasate pe același criteriu al majorității etno-culturale, urmând ca autodeterminarea să aibă loc în limitele rezultate din respectiva operațiune.

În cazul Crimeii, s-ar putea, eventual, concepe posibilitatea unei noi consultări referendare după zece sau cincisprezece ani de la încheierea păcii, perioadă în care populația să poată decide în liniște dacă optează pentru rămânerea în componența Rusiei, revenirea în componența Ucrainei sau transformarea regiunii într-o entitate independentă / autonomă sub administrare comună ucraineano-rusă, potrivit unui mandat stabilit de Consiliul de Securitate al ONU. În acest context, dacă va fi cazul, se va putea stabili consensual și statutul portului Sevastopol.

În cazul celor două republici din Donbas, în care autodeterminarea a fost foarte expeditivă (sic!), ar putea fi stabilită posibilitatea unui referendum organizat după scurgerea unui interval de timp de cinci ani, interval în care să se realizeze, sub supravegherea ONU și/sau OSCE, un recensământ necesar identificării celor care au dreptul să se pronunțe prin vot. Ulterior, Rusia va avea posibilitatea de a stabili, prin acorduri bilaterale, relația dintre ea și cele două republici din Donbas, fără a le anexa. Indiferent de forma lor de organizare politică aceste regiuni vor gravita inevitabil în jurul Rusiei, ele putând să constituie, într-o perspectivă mai îndepărtată, și releul prin care economia ucraineană integrată în piața internă europeană să își mențină prezența pe piața rusă și relația reciproc avantajoasă cu economia rusă.

Comunicarea terestră între Donețk și Crimeea va putea fi realizată prin trasarea unui coridor cu statut de extrateritorialitate care să le lege, urmând, eventual, linia litoralului Mării de Azov.

Orice revendicare care depășește aceste formule ar fi o „pretenție leonină” și acceptarea sa nu ar fi durabilă. Or, până la urmă, Rusia are nevoie să își normalizeze relațiile cu Ucraina. De aceea, va trebui să arate o minimă autoreținere.

Acest aranjament teritorial este de natură a pune în discuție și soarta altor teritorii „dăruite” Ucrainei sovietice de liderii URSS de la Kremlin (Stalin, în primul rând). O asemenea consecință este impusă de logica geostrategică (nevoia echilibrului de putere între o Ucraină complet desprinsă de Rusia, pe de o parte, și vecinii săi vestici, pe de alta), de consecvența în respectarea principiului naționalităților și de garantarea drepturilor culturale ale persoanelor aparținând minorităților naționale.

În acest context, ar trebui ca Bugeacul, Bucovina de nord și Hotinul să primească un „statut special” cu o autonomie extinsă în cadrul Ucrainei și cu recunoașterea dreptului de autodeterminare internațională exercitabil după o perioadă de zece ani. România are dreptul să solicite un asemenea statut pentru regiunile unde trăiesc comunități românești, în conformitate cu tratatul politic de bază din 1997, în cadrul căruia a fost inserată, cu putere juridică, Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

În același timp, Bucureștiul ar trebui să convină cu partenerii europeni ca respectivele regiuni cu statut special să fie integrate de facto în UE în regim accelerat, mergându-se astfel pe linia unei integrări europene graduale a Ucrainei (nu doar în timp, ci și în spațiu). Acele regiuni ar putea avea totul în comun cu UE, exceptând votul în instituțiile europene, unde ar urma să fie reprezentate de România.

O soluție similară ar putea fi avută eventual în vedere cu privire la teritoriile locuite de comunități poloneze sau maghiare, dacă aceasta se va solicita de către cei interesați.

În acest context ar fi înțelept ca Moldova să ofere un „schimb” de teritorii, restituind Transnistria (care ar urma să primească un statut special în cadrul Ucrainei) și recuperând Bugeacul. Cu sau fără Bugeac, debarasarea de problema transnistreană ar facilita parcursul european al Moldovei și ar permite românilor din dreapta și stânga Prutului să se reunească în cadrul UE.

În negocierile de pace care urmează, Occidentul va trebui să sprijine Ucraina pentru a păstra Odessa și partea de litoral al Mării Negre la vest de Crimeea. Ucraina nu ar trebui sufocată prin lipsirea de ieșire la mare. Dimpotrivă, trebuie să i se lase mijloace pentru a se dezvolta prin forțe proprii ca stat național viabil. Rusia ar trebui să priceapă lucrul acesta.

Cu cât războiul se va termina mai repede cu atât va fi mai ușor de salvat Odessa pentru Ucraina.

Statutul de neutralitate al Ucrainei, garantat de vecini și de membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, reprezintă o altă temă care se cere reglementată printr-un viitor tratat de pace. În esență asta înseamnă că Ucraina nu va face parte din nici o alianță militară, fie că este vorba despre una constituită în jurul sau sub conducerea SUA (precum NATO), fie despre una constituită în jurul sau sub conducerea Rusiei, fie despre oricare alta. Obligația rămânerii Ucrainei în afara unor asemenea alianțe o privește nu doar pe aceasta, ci și pe garanți, care vor fi ținuți să nu o includă în alianțele în care sunt ei înșiși membri, precum și să ia măsuri pentru a împiedica asemenea încercări venite din partea terților.

În aceste condiții, statele garante vor trebui să își asume și anumite obligații privind sprijinul care urmează a fi acordat Ucrainei în cazul în care securitatea sa va fi pusă în pericol printr-un act de agresiune externă, actual sau potențial, căruia nu îi va putea face față din cauză că a rămas în afara unor alianțe militare. În același timp, acordul va trebui să prevadă sancțiunile aplicabile în cazul în care una dintre părți (Ucraina sau garanții) încalcă statutul de neutralitate. În condițiile în care garanții nu se vor putea pune de acord cu privire la declanșarea mecanismului sancționatoriu, se va impune sesizarea ONU sau OSCE, oricare dintre ei fiind îndreptățit să o facă.

Evident, fiecare garant va fi liber să se înzestreze cu mijloacele necesare pentru a face ca, la nevoie, garanția oferită de el să fie eficientă. Aceasta va trebui să se întâmple, însă, în așa fel încât mijloacele mobilizate de un garant să nu pună în pericol securitatea altor garanți.

Din 1955, Austria a beneficiat de un asemenea statut de neutralitate și a devenit una dintre cele mai sigure și prospere state europene. Statutul de neutralitate nu a împiedicat nici Finlanda să se bucure de securitate, stabilitate și prosperitate, deși avea o lungă frontieră cu Rusia și un trecut încărcat de conflicte. Finlandezii au fost liberi să își aleagă regimul politic dorit și, totodată, să intre în Uniunea Europeană. De ce oare nu ar obține și ucrainenii aceleași foloase prin adoptarea acelorași soluții?

În contrapartida garanțiilor primite, Ucraina va fi ținută să garanteze organizarea democratică a statului cu respectarea triadei „guvernarea legii (stat de drept) – democrație pluralistă – drepturile omului”. Aici intră în scenă conceptul „securității democratice”. Ucraina nu va putea să beneficieze de garanțiile de securitate rezervate ei în măsura în care, ca urmare a regimului său politic intern (să zicem, unul oligarhic sau tiranic), ea însăși, prin natura acțiunii sale externe influențate de acesta, devine o amenințare la adresa securității și stabilității altora.

Acordul de pace mai are a cuprinde și alte prevederi dintre care demne de menționat sunt cele care reglementează controlul armamentului și raportul capacităților militare între Ucraina și Rusia, în contextul prezenței NATO, cu trupe și tehnică militară la Marea Neagră și în proximitatea frontierei ucrainene vestice. Astfel de convenții intră în sfera garanțiilor de securitate pe care toate părțile implicate / interesate și le oferă reciproc.

Dacă este să ne întoarcem cumva la experiențele Războiului rece, atunci cel puțin să o facem inspirându-ne din istoria anilor 1970-1980, iar nu din cea a anilor 1950-1960. Problema echilibrului între forța armată a statelor membre NATO și cea a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia (inclusiv după autodesființarea celui din urmă) s-a pus în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, și a condus la negocierea unor formule care să permită descurajarea agresiunilor și, în orice caz, evitarea oricăror atacuri date prin surprindere. Dacă considerăm Rusia ca o amenințare pentru statele spațiului euro-atlantic, iar Rusia consideră că acestea reprezintă o amenințare la adresa sa, de ce nu reactualizăm acele acorduri care altădată păreau a funcționa? OSCE există, Actul final de la Helsinki este încă valabil și sub umbrela lor se pot revitaliza și adapta la circumstanțele actuale acorduri altădată viabile și utile.

În ciuda declarațiilor grandilocvente lansate la Bruxelles, intrarea Ucrainei în UE este „un pod prea îndepărtat”. Ea nu este posibilă pe termen scurt și mediu în primul rând pentru că economia Ucrainei, mai ales după distrugerile provocate de război, nu poate face față concurenței libere de pe piața internă europeană unică. Dacă libertățile UE – libera circulație a bunurilor, capitalurilor și persoanelor – s-ar aplica de îndată, Ucraina, ca stat suveran, s-ar decapitaliza și depopula aproape instantaneu, devenind un simplu teritoriu sub mandatul Bruxellesului, ocupat de marile corporații străine (eventual în asociere cu cei mai corupți dintre oligarhii locali).

Cu toate acestea, perspectiva europeană a Ucrainei ar trebui menținută, prin acordurile de pace făcându-se câteva precizări esențiale și anume: 1. până la dobândirea calității de membru, Ucraina să fie ajutată pentru a realiza gradual integrarea economică, asocierea politică, armonizarea legislativă și interoperabilitatea instituțională în raporturile cu UE; 2. procesul intrării în UE să se realizeze cu viteze diferite, el fiind mai rapid pentru regiunile vestice unde trăiesc în număr semnificativ comunități etno-culturale care au legături istorice vechi cu state deja membre ale UE; 3. proiectul integrării politico-economice în UE a Ucrainei să fie conceput în așa fel încât să permită acesteia refacerea și dezvoltarea legăturilor economice cu Rusia, inclusiv prin conceperea unor viitoare înțelegeri bilaterale între Rusia și UE, sau trilaterale între UE, Ucraina și Rusia (principiile generale ale acestei abordări trilaterale ar fi de inclus în tratatul prin care se va pune capăt războiului din Ucraina).

Simultan cu negocierea păcii ar trebui organizată o conferință internațională a donatorilor pentru punerea la punct a unui plan concret vizând repararea daunelor provocate de război. Convenirea unui asemenea plan ar stimula negocierile de pace și ideile lui principale ar putea căpăta valoare juridică prin includerea lor în documentul rezultat din acele negocieri.

Nu fără importanță ar fi ca pe agenda negocierilor de pace să se găsească și soluționarea disputei dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă Ucraineană referitoare la admiterea autocefaliei acesteia din urmă. Istoria rezolvării unei probleme similare pe teritoriul Republicii Moldova ar putea fi o importantă sursă de inspirație. Astfel ar fi dezamorsat un alt motiv de tensiune la nivelul societății civile și s-ar face pași pentru consolidarea unei identități culturale independente a Ucrainei.

Iată baza planului de pace. În special implementarea clauzelor teritoriale va trebui pusă sub supravegherea ONU și OSCE, care abilitate pentru a trimite pe teren, după caz, și forțe de menținere a păcii.

Un război se termină atunci când una dintre părți este pusă în situația de a capitula, fie nemaiavând resurse să lupte (înfrângerea tactică), fie nemaiputând crede în șansele sale de victorie (înfrângerea strategică). În cazul de față este greu să se anticipeze că lucrurile vor ajunge într-un asemenea punct.

Când nici una dintre părți nu reușește să o aducă pe cealaltă în situația de a capitula (nimeni nu poate fi învins, dar nici nimeni nu poate învinge), victoria sau înfrângerea se pot stabili prin raportare la obiectivele minimale ale fiecăreia. (Evident, obiectivele pe care și le-a stabilit ea, iar nu cele presupuse de adversarul său și puse abuziv de acesta pe seama sa.) Chiar dacă a prevalat din punct de vedere militar, cel care nu și-a atins țintele propuse este considerat învins, iar învingător este cel care nu i-a permis adversarului să atingă acele ținte. (De aceea, Vietnamul, Irakul sau Afganistanul au învins SUA, chiar dacă SUA le-a covârșit sub aspectul superiorității militare.)

În cazul din urmă, și așa pare a se întâmpla cu privire la războiul din Ucraina, pacea, neputând fi impusă manu militari, trebuie negociată, aspectul atingerii sau neatingerii țintelor putând îngreuna enorm, însă, negocierile întrucât se transformă într-un obstacol psiho-politic major în calea succesului lor. Părțile preferă să refuze pacea, pentru a-și salva prestigiul.

Dacă așa se va întâmpla acum, se va ajunge la „coreeanizarea” conflictului ruso-ucrainean, care, la fel ca în Peninsula Coreea, va dura decenii, în condițiile în care, totuși, Rusia nu este o putere minoră de nivelul Coreii de Sud, ci un jucător cu relevanță globală. În același timp, la nivelul relațiilor est-vest se va reveni la Războiul rece, ceea ce va exclude emisfera nordică de la obținerea unui rol relevant în negocierile privind viitoarea ordine globală. Asta va însemna, fără îndoială, pierderea poziției occidentului euro-atlantic de jucător de prim rang al ordinii globale și transmiterea silită / nedorită a ștafetei către puterile asiatice. Pentru acest Occident, din care deocamdată și România face parte, un deznodământ mai rău nu poate fi imaginat.

Noi și aliații noștri am greșit calculele. Am mizat pe faptul că înarmați de NATO fiind, ucrainenii îi vor izgoni pe ruși de pe teritoriul ucrainean; am mizat că sancțiunile economice îi vor slei de puteri pe ruși, în timp ce pentru noi, suportarea efectului lor de recul nu va ridica probleme; am mizat că rușii vor fi izolați pe plan extern și că nimeni nu îi va susține; am mizat că întreaga omenire și mai ales membrii UE și membrii NATO vor face front comun împotriva rușilor; am mizat că amenințarea armelor noastre nucleare va paraliza voința Rusiei de a recurge la ele, într-o confruntare cu noi. Nici unul din aceste calcule nu a fost confirmat pe teren. Dimpotrivă.

Iată tot atâtea motive pentru a spune că vremea păcii a sosit. Soluțiile există. Ne trebuie pacea. Acum, iar nu mai târziu. Mai târziu, pentru noi, va fi prea târziu.

ARTICOL PRELUAT CU ACORDUL EDITORULUI DE PE www.ziuanes.ro: https://www.ziuanews.ro/editorial/t-ierea-nodului-ucrainean-1571701

Latest News

Prăbușirea Pilonului II de pensii!

Sorin Roșca Stănescu Așa-numitul Pilon II de pensii e la pământ. Acolo s-au pierdut bani, nu glumă. O sumă colosală....

More Articles Like This