SCRIS DE: PROF. DR. ADRIAN SEVERIN
Dintr-un text publicat pe rețelele sociale de către avocata Silvia Uscov, aflăm că fostul Președinte al Federației Române de box, Rudel Obreja, victimă colaterală într-un proces politic în care ținta principală era Elena Udrea (apropiata colaboratoare a fostului Președinte al Republicii, Traian Băsescu și deținătoarea unor importante secrete vizând inclusiv personalități politice străine), trimis în inchisoare cu încălcarea deciziilor obligatorii ale CCR, pentru a executa o hotărâre judecătorească pronunțată de un complet ilegal constituit, a fost diagnosticat, la scurt timp dupa încarcerare, cu un cancer în fază avansată. Este un prilej pentru a se sublinia că respingerea contestației în anulare, formulată de Rudel Obreja și refuzul rejudecării procesului acestuia de către un complet format cu respectarea prevederilor legale, la fel cum s-a întâmplat și cu Elena Udrea, implicată în aceeași cauză (Dosarul „Gala Bute”), ar fi fost o „eroare judiciară”, a cărei reparare, fie și indirectă, rămâne în așteptarea unor judecători imparțiali și curajoși.
Pe 7 aprilie 2022, data deciziei prin care ICCJ a stabilit că este mai bine ca niște nevinovați să fie pedepsiți (N.B. în lipsa unei decizii judecătorești pronunțate de o instanță competentă, prezumția de nevinovăție a inculpaților rămâne în picioare), decât ca eventualele interese financiare ale UE să fie afectate, în cazul Udrea / Obreja nu s-a produs o „gravă eroare judiciară”, ci o „crimă judiciară” și o „crimă împotriva umanității”.
Eroarea este o manifestare de voință, bazată pe o apreciere neconformă realității (faptice sau juridice). Ea poate fi spontană (cel care comite eroarea se înșeală pe sine fără să intenționeze aceasta) sau provocată (cel care comite eroarea a făcut-o fiind înșelat de altul, fără să își fi dat seama că este victima unei înșelăciuni).
Eroarea poate fi scuzabilă (atunci când, în aceleași condiții, oricine sau, după caz, un altul, cu aceleași abilități profesionale, ar fi evaluat la fel de greșit) sau este nescuzabilă (atunci când, cel în eroare, ar fi trebuit și ar fi putut să observe că, în spatele aparenței pe care s-a bazat, se ascunde o altă realitate). Când nici cel mai nepriceput și mai distrat om nu ar fi comis o anumită eroare, se consideră că acela care a comis-o, a fost de rea credință, dacă a acționat cu intenție malignă. Culpa lata dolus equiparatur.
În speță, judecătorii nu s-au aflat nici în eroare spontană, nici în eroare provocată. Nu putem vorbi nici măcar de o eroare nescuzabilă.
Avem de-a face cu o intenție certă, având caracter criminal. Este vorba de intenția declarată a judecătorilor de a-și încălca jurământul privind apărarea Constituției țării lor, intenția de a nu respecta deciziile CCR, deși ele sunt obligatorii, intenția de a încălca dreptul fundamental al omului la un proces corect (realizat de o instanță competentă, ceea ce înseamnă și legal constituită, cu garantarea obiectivității și neutralității judecătorilor și cu respectarea dreptului la apărare, în condițiile egalității „armelor” între apărător și acuzator), intenția de a pune oportunitatea politică deasupra legalității, intenția de a supune pedepsei persoane a căror vinovăție nu a fost dovedită mai presus de orice dubiu rezonabil, intenția de a permite ingerința în actul de justiție a unor persoane, raționamente sau interese străine acestuia.
Nici unul dintre judecătorii implicați în cazul Udrea / Obreja nu poate susține că nu a știut ce face ori că s-a înșelat fără voie asupra faptului că își încalcă jurământul de a pune Constituția României deasupra oricărei alte legi, naționale sau comunitare europene, asupra faptului că încalcă deciziile CCR, asupra faptului că încalcă drepturile omului, asupra faptului de a condamna acuzați cărora nu li s-a asigurat un proces corect și a căror vinovăție nu a fost dovedită de către instanțe legal constituite.
Nu un caz izolat, ci un grup criminal organizat
Sunt mulți alți judecători care în cazuri similare au procedat la fel. Dacă ar fi fost unul singur, era cu unul prea mult. Fiind atât de mulți, putem spune că ne aflăm în fața unei adevărate lovituri de stat în formă continuată, realizată prin aceea ca guvernarea legii (ceea ce unii numesc „stat de drept”) este negată zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă de către autoritatea judecătorească însăși. În aceste împrejurări nu putem vorbi despre eroare comună, ci despre o crimă comună, comisă de un grup criminal organizat.
Condamnarea penală trebuie să fie legală și judiciară. O condamnare paralegalaă și parajudiciară, pe care statul o pune în executare, este o condamnare politică, iar condamnatul este un prizonier politic.
„Combaterea impunității”, respectiv grija ca nu cumva vinovatul să scape nepedepsit, astfel cum a fost ea configurată de politrucii CJUE, prin decizii ale căror aberații au fost apoi amplificate, grație interpretării slugarnic-excesive a politrucilor autorității judecătorești române (în frunte cu PICCJ, condus de procuroarea Gabriela Scutea, și ICCJ, condusă de judecătoarea Corina Corbu), încalcă toate principiile dreptului penal. 1. Ea subordonează corectitudinea procesului penal, preocupării ca, nu cumva, achitarea să profite unui vinovat nedovedit, și astfel permite, punând semnul egalității între suspiciune și vinovăție, ca un proces administrat cu încălcarea dreptului la aparare si a altor drepturi fundamentale, să producă aceleași efecte cu cele ale unui proces corect. 2. Ea face ca principiile sacrosancte de drept penal „nullum crimen sine lege / nulla culpa sine lege”, „nulla poena sine lege” și „nulla poena sine culpa”, să fie relativizate și aplicate prin raportare la interese politice, aflate deasupra legii, trecându-se peste felul in care legiuitorul a definit infracțiunea, în funcție de raportul dintre costul social al faptei incriminate și costul social al pedepsei aplicate, pentru a conchide că fapta rămâne a fi penalizată chiar și după expirarea perioadei de timp după care legea nu îi mai atașează sancțiunea penală (adică, dupa expirarea termenului de prescripție), întrucât, din acel moment, impactul social negativ al faptei este mai mic decât impactul social negativ legat de incertitudinea referitoare la statutul social al făptuitorului sau de pedepsirea acestuia. Întrucât prescripția este o normă de drept material care definește însăși infractiunea, a condamna o fapta prescrisă, înseamnă a condamna pentru o faptă care nu este prevazută de legea penală, calificând ca infracțiune o faptă necalificată astfel de lege. Prin urmare, a judeca paralegal. 3. Ea face abstracție și de faptul că judecătorii au se ocupa de cazuri concrete privind încălcarea legii, cazuri în legătură cu care li se prezintă probe concrete, iar nu de probleme sistemice, pe care nu au cum să le aprecieze și de care se ocupă, în mod legitim, factorul politic, respectiv, legiuitorul.
În concluzie, pentru ca nimeni să nu scape nepedepsit, este validată judecata unor judecători care nu aveau dreptul să judece și decizia care pedepsește fapte neincriminate de lege. (sic!) Cu alte cuvinte, poți fi pedepsit de oricine, chiar și când nu ai încălcat nici o lege. (sic!) Așa, chiar că riscul impunității nu există, el fiind eliminat sistemic.
Problema este că un atare sistem contravine Constituției României și principiilor generale ale Dreptului, încalcă drepturile fundamentale ale omului (atât cele stabilite de legea fundamentală română, cât și de convențiile internaționale) și violează toate regulile unui stat democratic, guvernat de lege. Susținerea lui, la nivel de doctrină, dar și de acțiune practică, de către vârfurile instituțiilor autorității judecătorești politizate (măcar și prin tăcere, cum este cazul CSM), nu este decât expresia unei lovituri de stat, riguros organizate în interior și sprijinite din afară, de o putere ocultă supranațională, prin abuzarea raporturilor de drept internațional și comunitar european, la care România este parte. Astfel, actul de justiție devine un act de injustiție, cu caracter sistemic și se transformă în crimă organizată.
O crimă împotriva umanității
Crima acestor Mengele în robă are și o imensă agravanță. Judecătorii care o comit, împreună cu complicii lor procurori și agenți ai serviciilor secrete, transformate în poliție politică, cunosc și consecințele pe plan umanitar ale condamnărilor politice pronuntațe de ei. Într-adevăr, în cele mai multe cazuri, condamnarea nu este doar la închisoare, ci este, în fapt, o condamnare la moarte.
Adaug: o condamnare la moarte, cu punere în executare anticipată.
De ce anticipată? Pentru că, distrugerea vieții celui care urmează a fi, oficial, condamnat, la capătul farsei judiciare, începe din momentul punerii sub urmărire a acestuia, pentru fapte pe care, evident, nu le-a comis sau nu le putea comite, sub acuzațiile cele mai fanteziste și mai forțate, într-o atmosferă marcată de o sufocantă rea credință. În acest context, sub masca respectului pentru transparență, dar și convinși de impunitatea asigurată de magistrații judecători care le sunt complicii, procurorii care ascund avocaților probele sau influențează în taină martorii, încalcă principiul caracterului confidențial al urmăririi penale, pentru a mobiliza „divizia de presă”, în acțiunea de umilire a inculpatului și a-l condamna, înainte ca instanța judecătorească să apuce a se pronunța.
Până când judecătorul să își poată forma, pe baza probelor prezentate de procuror, o convingere rezonabilă asupra vinovăției inculpatului, aceasta este deja formată, fără probe, pe stradă. Așa se ajunge la moartea civilă, care premerge moartea biologică și o accelerează, judecătorul consacrând, în decizia sa, condamnarea străzii, manipulată mediatic.
Puțini pot supraviețui fizic unor asemenea încercări. Prin absurdul, abuzurile procedurale și asaltul psihologic, perioada premergătoare condamnării (urmărirea penală și procesul penal) este mai dură decât perioada petrecută în malaxorul de conștiință al penitenciarului. Cancerul sau alte boli letale, se declanșează, astfel, înainte de terminarea procesului politic, după intrarea în inchisoare, ele doar devenind evidente și „încununând”, prin sfârșitul prematur al vieții condamnatului politic, opera injustiției „complicilor de nădejde”, organizați ca „autoritate judecatorească”, respectiv, ca braț înarmat al statului polițienesc.
Rudel Obreja nu s-a îmbolnăvit de cancer în câteva luni de detenție politică, ci în anii de tortură psihică, anteriori condamnarii politice. Aceasta nu este o condamnare judiciară eronată, ci o crimă judiciară premeditată.
Cu imunitatea criminalilor în robă, cum rămâne?!
Deocamdată, criminalii sunt bine-mersi. Unii se refugiază la vârste tinere (crima industrializată consumă vitalitatea, nu-i așa?) în pensii de-a dreptul astronomice (precum sadicul Ionuț Matei), pe care, adesea, le cumulează, tupeistic, cu salarii primite pentru munca de vidanjor al haznalei neconstitutionalității judiciare (precum odioasa Livia Stanciu). Alții rămân să mai comită câteva crime, pentru a-sș binemerita atât protecția politică, cât și pensia politică.
în realitate, nu există judecători corecți. Cei care pronunță, din când în când, hotărâri corecte, o fac doar pentru că, din diferite motive de tactică politică, li se permite. Când nu li se permite, revin rapid la condamnări politice.
Nu! Nu mai există judecători la Berlin; adică, la România! Există doar călăi în robă.
Fac excepție judecatării care au condamnat public sistemul și au încercat pe față a se lupta din interior cu el (obligația de rezervă nu privește acoperirea crimelor judiciare, sub preșul omertei), precum și cei care au părăsit magistratura, cu motivația refuzului de a fi părtași la crimă. Nici un magistrat nu este condamnat să rămână membru tăcut, într-o magistratură criminală. Restul sunt niște moluște murdare de sânge nevinovat, precum Corina Corbu, care și-au cumpărat confortul, vânzându-și sufletul. Mă întreb cum pot dormi aceștia liniștiți? Cum își pot privi în ochi copiii, părinții, soții, prietenii, când știu că au torturat psihic și au trimis la moarte oameni a căror vinovăție nu a fost dovedită în mod legal, dincolo de orice dubiu rezonabil?
Rudel Obreja, ca ți Elena Udrea, ca și Adrian Năstase, ca și Liviu Dragnea, ca sș Robert Roșu, ca și Ovidiu Isăilă, ca și Stan Mustață (Dumnezeu să îl odihnească), ca și Adrian Mocanu, ca și Traian Ursu, ca și Traian Oprea, ca și Mariana Rarinca, ca și Ion Rotaru, ca și Marina si Bogdan Popovici, precum și mulți mulți alții (atât de mulți, încât nici nu iî putem pomeni pe toți), oameni diferiți, fiecare cu păcatele și meritele sale omenești, uniți prin nedreptatea și nefericirea în care, fără vină, au fost împinși, nu au ajuns in „fabricile morții judiciare” prin erori judiciare, ci prin efectul crimelor judiciare.
înțeleg că, în respectul datoriei față de cei pe care iî apără, un avocat numește „erori judiciare” ceea ce, în realitate, sunt „crime judiciare”. El speră într-o mică licărire de umanitate, care s-ar putea produce în sufletul criminalilor în robă cu care urmează să se întâlnească și cărora urmează a le solicita respectul pentru lege – legea statului și legea omeniei. Cred că o asemenea așteptare este astăzi zadarnică, deși prudența lor este justificată.
Eu, însă, am privilegiul (mai exact, mi-am câștigat privilegiul) de a-i privi pe criminali în ochi ți a le spune pe nume. Crima lor este nu doar împotriva legii, ci și împotriva umanității. Iar cea din urmaăeste imprescriptibilă. Pentru aceasta crimă, făptuitorii, prinși de acum în flagrant, trebuie să afle că sunt deja condamnați. Ceea ce este încă de clarificat este daăa executarea va avea loc aici sau în ceruri, sub porunca acelui Dumnezeu care exista în toate, dar în care, evident, ei nu cred.
În ceea ce ne privește pe noi, ceilalți, să înțelegem, în fine, că dreptatea ne va veni nu de la tresăririle de conștiință ale criminalilor, ci numai atunci când societatea romanească se va trezi și își va lua drepturile „cu lancea, ca Horea”.
ARTICOL PRELUAT CU ACORDUL EDITORULUI DE PE www.luju.ro: https://www.luju.ro/erori-judiciare-sau-crime-judiciare