vineri, martie 29, 2024

Omenirea – în pericol, datorită unei găuri gigantice în stratul de ozon!

Must Read

Oamenii sunt expuși la boli incurabile, cauzate de radiații

Jumătate din populația lumii ar putea fi afectată

Un nou studiu condus de către profesorul Qing-Bin Lu de la Universitatea Waterloo din Ontario, Canada și publicat în revista AIP Advances pe 5 iulie 2022, a descoperit în mod neașteptat un fenomen înspăimântător pentru omenire. Expertul a găsit o noua gaură gigantică în atmosfera Pământului, de 7 ori mai mare decât cea de deasupra Antarcticii, care ar putea afecta 50% din populația lumii.

Gaură colosală în stratu de ozon, nedescoperită până acum!

O gaură colosală în stratul de ozon, nedescoperită până acum, a fost identificată în atmosfera superioară a Pământului, acoperind aproape întreaga regiune tropicală, potrivit publicației britanice „The Independent”. Gaura reprezintă un gol care apare pe tot parcursul anului în stratul de ozon al planetei noastre și este de 7 ori mai mare decât cea mai cunoscută de până acum din Antarctica, care se deschide în fiecare an, primăvara. Profesorul Qing-Bin Lu, cercetător de la Universitatea Waterloo din Ontario, Canada, a spus că, potrivit cercetărilor sale, gaura de ozon este deja prezentă de mai bine de 30 de ani și acoperă o zonă atât de mare încât jumătate din populația lumii ar putea fi afectată. “Spre deosebire de gaura de ozon din Antarctica, care apare în sezonul de primăvară, gaura de ozon tropicală apare în toate anotimpurile începând din anii ’80, iar aria sa este de circa șapte ori mai mare”, a spus profesorul.

“Această gaură de ozon ar putea cauza îngrijorare globală, deoarece poate cauza creșteri ale radiațiilor UV (ultraviolete ale Soarelui) la nivelul solului și riscurile asociate de cancer de piele și cataracte (la ochi), precum și alte efecte negative asupra sănătății și ecosistemelor din regiunile tropicale”, a explicat Qing-Bin. Savantul a spus că există “rapoarte preliminare, care arată că nivelurile epuizate ale stratului de ozon din regiunile ecuatoriale pun deja în pericol populații mari de aici, iar radiația ultravioletă asociată, care ajunge în multe regiuni, a fost mult mai mare decât se aștepta”. Profesorul a adăugat că “nu era de așteptat să existe nici o gaură de ozon în regiunea tropicală. În al doilea rând, spre deosebire de găurile de ozon din Antarctica și Arctica, care sunt sezoniere, aceasta este, în esență, neschimbată de-a lungul anotimpurilor, și prin urmare, este invizibilă în datele observate inițial”.

Istoria găurii de ozon

Potrivit site-ului bbc.com, la sfârșitul anilor 1970, Jonathan Shanklin, un meteorolog de la stația British Antarctic Survey, și-a petrecut o mare parte din timp ascuns într-un birou din Cambridge, lucrând printr-un stoc de date de pe cel mai sudic continent de pe planeta noastră. Shanklin a fost responsabil cu supravegherea digitizării înregistrărilor pe hârtie și a valorilor de calcul din spectrofotometrele Dobson – instrumente de la sol, care măsoară modificările ozonului atmosferic. Pe măsură ce anii au trecut, Shanklin a început să vadă că ceva se întâmplă – după aproape două decenii de măsurători constante, a observat că nivelul de ozon a început să scadă la sfârșitul anilor 1970. Inițial, șefii lui Shanklin nu erau la fel de siguri ca el că se întâmplă ceva, ceea ce l-a frustrat. Până în 1984, stratul de ozon de deasupra stației de cercetare Halley Bay din Antarctica și-a pierdut o treime din grosime, în comparație cu deceniile precedente. Shanklin și colegii săi, Joe Farman și Brian Gardiner, și-au publicat descoperirile în anul următor, sugerând o legătură cu un compus produs de om numit clorofluorocarburi (CFC), utilizat în aerosoli și dispozitive de răcire. Descoperirea lor, subțierea stratului de ozon deasupra Antarcticii, a ajuns să fie cunoscută sub numele de “gaura de ozon”. 

Pe măsură ce vestea descoperirii s-a răspândit, alarma s-a răspândit în întreaga lume. Proiecțiile conform cărora distrugerea stratului de ozon ar avea un impact negativ asupra sănătății oamenilor și a ecosistemelor au stârnit teama publicului, au mobilizat investigațiile științifice și au stimulat guvernele lumii să colaboreze într-un mod fără precedent. Încă din perioada sa de glorie, povestea uneia dintre cele mai grave probleme de mediu cu care s-a confruntat omenirea a dispărut în mare măsură de pe radar. La peste 30 de ani de la descoperirea sa, ce s-a întâmplat cu gaura din stratul de ozon?!

Un fenomen vital

Ozonul se găsește mai ales în stratosferă, un strat atmosferic cu grosimea între 10-50 km, deasupra suprafeței Pământului. Acest strat de ozon formează un scut protector invizibil asupra planetei, absorbind radiațiile ultraviolete dăunătoare de la Soare. Fără acest strat, viața pe Pământ nu ar fi posibilă! British Antarctic Survey a început pentru prima dată măsurarea concentrațiilor de ozon deasupra Antarcticii, în anii 1950. Dar au trecut câteva decenii până a devenit clar că există o problemă!

În 1974, oamenii de știință Mario Molina și F. Sherry Rowland au publicat o lucrare în care teoretizează faptul că gazele CFC (cloro-fluoro-carbonți-n.n.) ar putea distruge ozonul din stratosfera Pământului. Până atunci, se credea că CFC-urile sunt inofensive, dar Molina și Rowland au sugerat că această presupunere este greșită. Descoperirile lor au fost atacate de industrie, care a insistat că produsele lor sunt sigure. Printre oamenii de știință, cercetarea lor a fost contestată. Proiecțiile au indicat că epuizarea stratului de ozon ar fi minoră – între 2-4% – și mulți credeau că distrugerea acestuia se va întâmpla la o scară de timp de secole. Utilizarea CFC-urilor a continuat fără încetare și, în anii 1970, acestea au fost omniprezente în întreaga lume, utilizate ca agenți de răcire în frigidere și aparate de aer condiționat, în cutii de aerosoli și ca agenți de curățare industriali. Un deceniu mai târziu, în 1985, British Antarctic Survey a confirmat o gaură în stratul de ozon și a sugerat o legătură cu CFC – justificând munca lui Molina și Rowland, cărora le-au fost în cele din urmă distinși cu Premiul Nobel pentru Chimie, în 1995. Și mai rău, epuizarea se producea mult mai repede decât se anticipase! „A fost într-adevăr destul de șocant”, spune Shanklin, acum membru emerit la British Antarctic Survey. De atunci, oamenii de știință s-au grăbit să-și dea seama cum și de ce se întâmpla asta.

Un mister chimic

În 1986, pe măsură ce iarna în Antarctica se apropia de sfârșit, Susan Solomon, cercetător la Administrația Națională pentru Oceane și Atmosfere a guvernului SUA, a condus o echipă de oameni de știință la baza McMurdo, în căutarea răspunsurilor. La acea vreme, oamenii de știință dezbăteau trei teorii posibile, dintre care una a propus-o Solomon: că răspunsul s-ar putea afla în chimia suprafeței care implică clorul de pe norii polari stratosferici, care apar la latitudini mari și se formează doar la temperaturi foarte scăzute în iarna polară. „A fost un mare mister”, spune Solomon, acum profesor de chimie atmosferică și științe climatice la Massachusetts Institut of Technology – MIT. Cercetările ei au explicat cum și de ce se produce gaura de ozon în Antarctica. „Toate datele au indicat combinația dintre creșterea clorului din utilizarea CFC-urilor de către om și prezența norilor stratosferici polari ca fiind declanșatorul a ceea ce sa întâmplat”.

O amenințare gravă!

Monitorizarea prin satelit a confirmat epuizarea stratului de ozon, extinsă pe o regiune vastă – 7,7 milioane de mile pătrate (20 de milioane de km pătrați). Amenințarea gravă, reprezentată de epuizarea stratului de ozon – creșterea cancerului de piele și a cataractei la oameni, daune aduse creșterii plantelor, culturilor agricole și animalelor și probleme de reproducere la pești, crabi, broaște și fitoplancton, baza lanțului alimentar marin, a stimulat acțiunea internațională și colaborare. Dar, având în vedere cât de gravă a fost considerată o amenințare gaura de ozon, de ce nu mai auzim des despre ea?! „Nu este același motiv de alarmă ca și când era cândva”! – susținea Laura Revell, profesor asociat de fizica mediului la Universitatea din Canterbury, Noua Zeelandă. Ea credea că acest lucru se datorează în mare măsură pașilor internaționali fără precedent pe care i-au luat guvernele pentru a aborda problema.

Frigiderele fabricate înainte de 1995 conțineau agenți frigorifici CFC, care – împreună cu alte substanțe care epuizează stratul de ozon – erau responsabili de gaura de ozon. Gândindu-se că epuizarea stratului de ozon va fi mică și în viitor, factorii de decizie internaționali au adoptat inițial o abordare prudentă în ceea ce privește protecția împotriva ozonului. În 1977, a fost adoptat un plan de acțiune global, care solicita monitorizarea ozonului și a radiațiilor solare, cercetarea efectului epuizării ozonului asupra sănătății umane, ecosistemelor și climei și o evaluare cost-beneficiu a măsurilor de control. Cu câteva luni înainte de descoperirea găurii de ozon de către oamenii de știință britanici, acest lucru a dus la Convenția de la Viena din 1985, care a cerut cercetări suplimentare. Dar nu a inclus controale obligatorii din punct de vedere juridic pentru reducerea CFC, dezamăgindu-i pe mulți.

După descoperirea găurii de ozon, investițiile mari în cercetarea științifică, gruparea resurselor economice și acțiunile politice internaționale coordonate au contribuit la schimbarea situației.

În 1987, protocolul de la Montreal a fost adoptat pentru a proteja stratul de ozon prin eliminarea treptată a substanțelor chimice care îl epuizează. Pentru a sprijini conformitatea, tratatul a recunoscut „responsabilități comune, dar diferențiate”, eșalonând programele de eliminare treptate pentru țările dezvoltate și în curs de dezvoltare și stabilirea unui fond multilateral, pentru a oferi asistență financiară și tehnică, pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare să își îndeplinească obligațiile.

Oprirea producției de CFC – un pas absolut necesar!

În anii 1990 și începutul anilor 2000, producția și consumul de CFC au fost oprite. Până în 2009, 98% dintre substanțele chimice convenite în tratat fuseseră eliminate treptat. Șase modificări, pe care tratatul le permite atunci când dovezile științifice arată că sunt necesare măsuri suplimentare – au condus la restricții tot mai stricte asupra substanțelor introduse pentru a înlocui CFC, cum ar fi hidroclorofluorocarburile (HCFC) și hidrofluorocarburile (HFC). Deși bune pentru stratul de ozon, aceste înlocuiri s-au dovedit a fi dăunătoare pentru climă. Potențialul de încălzire globală al HCFC cel mai frecvent utilizat, de exemplu, este de aproape 2.000 de ori mai puternic decât dioxidul de carbon!

 Beneficiile Tratatului privind clima au fost un efect secundar pozitiv. În 2010, reducerile emisiilor datorate Protocolului de la Montreal au fost între 9,7 și 12,5 gigatone echivalent CO2, de aproximativ cinci până la șase ori decât ținta Protocolului de la Kyoto, un tratat internațional, adoptat în 1997, care urmărea reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Adoptarea, în 2016, a Amendamentului de la Kigali, care limita utilizarea HFC, a ajutat la evitarea încălzirii globale.

„Până în 2050, este destul de bine stabilit că am fi avut condiții asemănătoare unei găuri de ozon pe întreaga planetă, iar planeta ar fi devenit nelocuibilă!” – spune Solomon. Acesta atribuie trei factori pentru acțiunea rapidă asupra problemei: pericolul clar și prezent reprezentat de gaura de ozon pentru sănătatea umană l-a făcut personal pentru oameni, imaginile vii din satelit au făcut-o perceptibilă și au existat soluții practice pentru aceasta – substanțele care epuizează stratul de ozon ar putea fi înlocuite destul de repede și ușor.

Predicții total greșite!

Astăzi, gaura de ozon încă există, formându-se în fiecare an peste Antarctica în primăvară. Se închide din nou în timpul verii, pe măsură ce aerul stratosferic de la altitudini inferioare este amestecat, peticindu-l până în primăvara următoare, când ciclul începe din nou. Dar există dovezi că începe să dispară – și să se recupereze mai mult sau mai puțin așa cum era de așteptat, spune Solomon. Pe baza evaluărilor științifice, se aștepta ca stratul de ozon să revină la nivelurile de dinainte de 1980, pe la jumătatea secolului XXI. Vindecarea este lentă din cauza duratei lungi de viață a moleculelor care epuizează stratul de ozon. Unele persistă în atmosferă timp de 50 până la 150 de ani, înainte de a se degrada. În ciuda succesului general al Protocolului de la Montreal, au existat eșecuri. În 2018, de exemplu, sa constatat că concentrația de CFC-11, interzisă din 2010, nu a scăzut atât de repede pe cât era de așteptat, sugerând că emisiile nedeclarate provin de undeva. Agenția de Investigații de Mediu a urmărit emisiile către fabricile din China, care le produceau pentru a fi utilizate în spuma izolatoare. Odată făcut public, guvernul chinez a renunțat rapid, iar oamenii de știință spuneau că acum ne-am întors pe drumul cel bun. Dar, au avertizat ei, viitorul nu este lipsit de riscuri! Erupțiile vulcanice majore duc în mod obișnuit la pierderi de ozon pe termen scurt, în timp ce protoxidul de azot, un gaz cu efect de seră puternic emis de aplicațiile de îngrășăminte în agricultură, este, de asemenea, o substanță puternică care epuizează stratul de ozon. Cu toate acestea, el nu este controlat de Protocolul de la Montreal, explică Revell, iar emisiile sunt în creștere.

Fenomene pe care nu le înțelegem!

Există, de asemenea, activități al căror impact nu îl înțelegem încă pe deplin, dar care ar putea prezenta riscuri, cum ar fi lansările de rachete și geoingineria cu sulfați – ideea că putem evita efectele mai grave ale încălzirii globale, prin pomparea de aerosoli în stratosferă pentru a răci clima, făcând ca lumina soarelui să fie reflectată de acele particule de aerosoli. Există o tendință de a compara gaura de ozon cu schimbările climatice, totuși, deși Protocolul de la Montreal demonstrează că putem aborda mari probleme de mediu, comparația merge doar atât de departe. CFC-urile erau o componentă înlocuibilă a câtorva produse. Amploarea schimbărilor climatice face mult mai dificil de abordat; combustibilii fosili sunt omniprezenți pe tot parcursul stilului nostru de viață, nu pot fi înlocuiți la fel de ușor și majoritatea guvernelor și industriei au rezistat până acum la reducerea emisiilor de combustibili fosili. Pentru Shanklin, este trist să am ajuns acolo unde suntem, blocați pe acțiunile climatice, tot vorbind despre ce am putea face, când există un exemplu atât de clar din care să învățați. „Crearea găurii de ozon a arătat cât de repede ne putem schimba mediul planetar în rău și acea lecție nu este cu adevărat luată în serios de către politicieni”, spune Shanklin. “Schimbarea climatică este o problemă mai mare, să fim corecți! Dar asta nu îi absolvă pe politicieni de responsabilitatea de a lua deciziile necesare!”- arată cercetătorul.

admin

Latest News

„Palat Eschenbach” din Viena, susținut de Alexandru Tomescu și Sânziana Mircea, a prefațat ciclul de evenimente aniversare organizate de Asociația „Mihai Eminescu” cu prilejul...

La data de 11 martie 2024, în eleganta sală de concerte a „Palatului Eschenbach”, situată în Cartierul Muzeelor din...

More Articles Like This