duminică, februarie 25, 2024

Folclorul – temă romantică predilectă în opera lui Mihai Eminescu

Must Read

Mihai Eminescu ne-a lăsat în manuscrise un bogat material folcloric de poezii,basme, și proverbe culese de el și de alții. El n-a publicat o culegere de poezii populare și nici n-a cules producțiile populare cu intenții folcloristice. Încă la 1866, a mărturisit celor doi seminariști cu care a călătorit de la Târgu Mureș la Bla j- Ion Cota și Tudor Cojocaru că adună cântecele populare pentru notarea faptului autentic ca valoare artistică proprie.
Profunzimea cu care a gândit problemele de folclor în ansamblul problematicii culturii naționale au marcat un moment deosebit în modul de a privi literatura populară în dezvoltarea literară din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Folclorul a fost pentru el, și de la el încoace pentru toți poeții noștri de seamă, mai mult decât ceea ce numim noi în mod obișnuit sorginte de inspirație, sursă de teme și imagini pe care istoricii literari caută să le identifice. A fost elementul fundamental în formarea și definirea personalității, legătura cu tradiția cea mai veche a literaturii românești dinaintea lui. Când e vorba de limbă în poezia lui Eminescu, se spune că și el a cultivat regionalismul. Lucrul este adevărat, într-un fel, dar metoda folosită de el este cu totul deosebită de cea a lui Alecsandri. Variantele moldovenești ale unor cuvinte de felul lui “băiet” și “ băiat” , “împrăștiet” , “mingâiet” , “mlădiet” , “tăiet” , “tămăiet” etc. creează o atmosferă de intimitate, pe care n-o pot sugera variantele literare, care sunt distante și reci. Diferența stilistică dintre “băiet” și “băiat” poate fi pusă în lumină în baza următoarelor două citate din poezia lui Eminescu: “Fiind băiet păduri cutreieram/Și mă culcam ades lângă izvor…” unde vedem cum un om și natura ni se apropie de suflet și se confundă, până la identificare, în vreme ce în varianta cealaltă, “băiat”, din “Luceafărul” , cuvântul ne face să ne îndepărtăm de cel pe care îl definește, fiindcă este nu numai neprimitor, ci de-a dreptul străin de orice posibilitate de apropiere. El devine oarecum ostentativ, înțelesul lui fiind foarte aproape de unul depreciativ: “ Un paj ce poartă pas cu pas/ A-mpărătesei rochii,/ Băiat din flori și de pripas,/Dar îndrăzneț cu ochii.” Interesul lui Eminescu pentru folclor se realizează în limitele a două coordonate, pe două planuri ce se completează reciproc: legătura nemijlocită cu creația populară, planul culegerilor și planul problemelor teoretice. Cel dintâi contact cu folclorul îl are în anii copilăriei, la Ipotești. Amintirile acestor ani revin de mai multe ori în opera poetului.
Contactul nemijlocit cu satul și cu foclorul moldovenesc a avut loc în timpul cât a lucrat ca revizor școlar al județelor Iași și Vaslui. Manuscrisele păstrează culegeri din această perioadă și din unele reveniri la Ipotești. Ca director al Bibliotecii Centrale din Iași, interesul lui s-a îndreptat mai cu seamă spre literatura veche, spre cărțile populare. Importante în orientarea lui teoretică generală și în cunoașterea cercetărilor de folclor de la noi sunt legăturile cu “Junimea”, cu direcția nouă istorică, dată folcloristicii românești de B.P. Hasdeu. Elementul popular se integrează astfel, prin informarea continuă și gândirea personală, în concepția lui generală despre cultura românească, se angrenează firesc cu cele de istorie și literatură veche, cu cele pe care i le pune dorința de a crea o cultură nouă proprie geniului poporului nostru. Materialele folclorice culese de Mihai Eminescu sau transcrise de alți culegători cuprind, înainte de toate, poezia lirică: cântece de dragoste și de dor, cântece de înstrăinare, cântece țărănești, de protest social, de revoltă, de haiducie și de voinicie, de codru și de ciobănie, bocete, cântece de petrecere, strigături și jocuri de copii, chiar câteva cântece epico-lirice, deci o mare varietate de categorii tematice ale liricii populare. Orientarea poetului spre folclor a fost plină de consecințe pentru opera lui poetică. Nota populară, chiar regională, e vizibilă în lexic, în fonetică, în frazeologie. Poetul nu se ferește de cuvinte și de forme dialectale: (“galbăn” , “ sara” , “repede” , “îmblă”, “jele” etc.) Formele rare apar și în rime, ca în Călin: “rupe-scumpe” , “cură-gură” , “lui- nimărui”. Locuțiunile populare dau stilului eminescian o importanță familiară de simplitate și de adâncime aforistică.
Din analiza stilistică a materialelor rezultă că cele mai multe cântece din mauscrisele lui Mihai Eminescu sunt culese din Transilvania și Moldova. Basmele par a fi majoritatea moldovenești. Dacă excludem cântecele de lume, de origine orășenească și de largă circulație în Muntenia ca și în Moldova, constatăm că în general folclorul Munteniei și Olteniei este foarte slab reprezentat. Academicianul George Călinescu afirma într-un context că “Mihai Eminescu caută pretutindeni puritatea stilului. El nu adună pentru arsenalul poetic și pentru documentarea sa teoretică decât materialele autentice, prin care să poată pătrunde în adâncul psihologiei populare, să desprindă datele sistemului poeticii folclorului, să își îmbogățească limba cu elemente din toate graiurile românești. Situația aparte în care se află poeziile se explică poate prin deosebirea funcțională dintre variantele folclorice și cele ale poeziei culte . Fiecare variantă folclorică este un moment dintr-o lungă serie de transformări creatoare, dar, totodată, pentru momentul dat, o realizare definitivă, o poezie de sine stătătoare”. Mihai Eminescu notează, de asemenea, cu multă grijă, toate acele forme de grai popular în care apare clar modul țărănesc de a concepe și de a exprima lucrurile, precum și formele locuționale. Și mai remarcabil e faptul că poetul sesizează inconsecvențele de pronunție din graiul povestioarei, grai ce începuse să se modeleze după limba literară. De exemplu, “o mers”, dar “a ajuns” , “ o ieșit”, dar “ a venit”. În articlolul publicat în 1897 în revista “Globul”, Mihai Eminescu arată că “literatura populară nici se poate numi altceva decât cugetarea și productele fanteziei poporului însuși, care devin literatură în momentul în care se produc prin scriere, sau produceri ale clasei culte.” Pentru Eminescu folclorul nu este deci numai tradiție, numai moștenire culturală, ci și creație contemporană. Impresia generală pe care o încearcă un cercetător al manuscriselor eminesciene ar fi cam aceasta: caiete groase, cu un scris citeț, cu sistematizări laborioase, pe care le cere informația riguroasă, ce conțin însemnări extrem de variate, ca de exemplu: sanscritologie, slavistică, gramatică latină și greacă, economie politică, culegeri și studii de folclor. Iar cele mai frumoase poezii pe care le cunoaștem noi astăzi apar deja în repetate variante pe colțuri de pagină sau pe scoarțele caietelor, care sunt uneori ilizibile, încât nici nu le-am putea urmări dacă nu le-am fi citit tipărite în prealabil. Această constatare se alătură la faptul că Eminescu anume a căutat, întăi de toate să se informeze amplu în materialele de folclor, pentru a le folosi în creația sa în deplină libertate în sensul că poetul pleacă direct de la sensul popular, ca, de exemplu în “Ce te legeni…” sau în răvașul fiului de domn din “Scrisoarea III “ . Adevărul este însă că ideea din “Ce te legeni…” nu este identică celei aflate în prototipurile folclorice ale poeziei. Aceasta din urmă a servit numai a întări într-o formă cât mai populară, simțire mai adâncă absolut proprie poetului.
Culegerile de folclor, atât cea personală, cât și toate celelalte pe care le-a putut consulta, care erau destul de bogate și numeroase, au servit poetului în exprimarea unor sentimente absolut proprii și originale. Fară îndoială, cercetarea culegerilor de folclor a lărgit mult orizontul creator al lui Eminescu și arta sa împrumută, adeseori, mult din arta populară. Modalitățile după care Eminescu introduce temele folclorice în poezia sa sunt variate. În creația originală, foarte caracteristice lui Eminesu sunt acele poezii în care, păstrându-se prozodia folclorică, prin teorii sau chiar compuneri proprii, poetul adaugă pe nesimțite idei personale, cu conținut profund esențial diferit de cel din originalul popular, cum ar fi în “Ce te legeni…”, “ Doina”, “Revedere”. Ioan Slavici afirmă : “Multe dintre cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu sunt în general populare nu numai ca limbă, ca ritm, ca rimă și ca temperament, ci și după felul de a gândi și de a simți ce se dă în ele pe față”. Elementul popular, fapt deloc neglijabil, pătrunde parcă în mod involuntar într-o mare parte a operei, așa cum se întâmplă cu toate marile creații cu un puternic caracter popular și național. Privind prin perspectiva acestei preocupări necontenite a gândirii sale, interesul lui Mihai Eminescu pentru folclor, pentru documentele literare și istorice ca un mod de a cunoaște mai adânc țara și poporul român, ca o parte esențială a activității sale, ca temelie a creației sale literare, capătă înțeles nou în cultura noastră contemporană.
Prin concepția despre rolul folclorului în cultura națională, legătură bazată pecomunitate de gânduri și năzuințe dintre folclor și literatura cultă, despre oglindirea psihologiei populare în creația folclorică, prin modul în care culege producțiile populare și prin grija pentru autentic, pentru puritatea stilului, Mihai Eminescu nu este numai un poet cu geniale intuiții și nesfârșită dragoste față de popor și de poezia lui, ci și un cunoscător temeinic al realității folclorice românești, al problemelor fundamentale ale culturii populare și istoriei poporului. Fiind un observator social și un gânditor politic profund, el corelează părerile despre folclor cu toate celelalte aspecte ale vieții noastre culturale.
Bibliografie:
Călinescu George, Viața lui Mihai Eminescu , Editura Mineva, București, 1989, pagina 83; Goraș, Ion V., Activitatea de organizare și îndrumare a învățămăntului din Moldova efectuată de Mihai Emnescu. Predarea limbii și literaturii române , Lucrările Colectivului de eminescologie, 14-15 ianuarie 1989, București, 1991; Pop, Mihai, Eminescu și folclorul, Editura pentru literatură, 1965, pagina 205; Rotaru, Ion, Eminescu și poezia populară, Editura pentru literatură, 1970, pagina 250.
Prof. Ardeleanu-Blaga Nicuța
Galați, România

admin

Latest News

Cât de bine arată azi Chișinăul! Transformare uluitoare în mandatul primarului Ion Ceban

În ultimii ani, de când Ion Ceban a preluat Primăria Chișinăului, capitala Moldovei a cunoscut o adevărată schimbare la...

More Articles Like This